De ce plâng norii?
M-am întrebat deseori de ce plâng norii…. Am întrebat peste tot. Cine să-mi răspundă?
Am întrebat toamna aurie, zveltă, frumoasă. Dar era prea ocupată să se oprească şi să-mi dea mie explicaţii. Într-un vals ameţitor şi-a întins trena rochiei de un arămiu străucitor, înviorată de pete galbene-aurii, pe mâna asfaltului rece şi a început să cânte lin, cu vocea ploilor molcome şi aroma gutuilor pufoase.
Mi-a spus că nu agrează plângăcioşii , ea este prea ocupată cu fructele, cu pomii ce-şi aşteaptă noile toalete de gală, cu florile, gâzele şi celelalte vietăţi ale ei pe care trebuie să le ajute să-şi facă provizii pentru iarnă.
Mda, totul era al ei !
Am plecat gânditoare mai departe. Poate ştiu parfumatele crizanteme, mi-am zis în gând. Ele şi-au scuturat voalul argintiu de brumă, l-au aruncat uşor de pe feţele lor albe, mov, galbene sau cărămizii. M-au privit cu ochii mici ca roua, pe sub pleoapele din petale fine, catifelate, pudrate cu un strop de polen auriu. Au fluturat cochete din gene în semn de întrebare:
- De ce plâng norii? De bucurie, privindu-ne cât suntem de frumoase!
Of, nici ele nu ştiu adevărul. Au zis că vor să mă ajute. Dar la urma urmei ...ăsta este punctul lor de vedere şi trebuie respctat.
Un stejar bătrân mi-a şoptit:
- Draga mea, sunt prea tinere şi ocupate; nu au timp să privească cerul.
Am intrat în pădure. Foşnea neîncetat pădurea şi fiecare frunză, indiferent de culoare, era împodobită cu diamante de apă perfecte, rotunde, cu luciri de azur şi topaz.
Iar pădurea mirată, se întreba şi ea: de ce oare norii plâng?...Nu înţelegea de ce, dar era sigură că au un motiv. Bine, bine, dar care e acela?
Am urcat pe scara gândului la stelele sclipitoare. Cineva trebuia să mă lămurească de ce plâng norii. Dar...am aflat că stelele sunt supărate pe nori deoarece ei se aşează nepăsători în faţa lor, acoperindu-le şi drept urmare chiar nu vor să ştie de ce plâng. Dezamăgită de reacţia stelelor mi-am aruncat privirea-n jos. Atunci mi-am dat seama că am uitat de cineva…
Cineva care cu siguranţă deţine secretul. Pământul. Ştie el ceva. Doar stă de veacuri întins, cu faţa mereu spre cer şi priveşte şi el norii pufoşi ca vata, alteori vineţii, sau roşiatici sau albaştri. Tot pe scara gândului am ajuns de unde am plecat. Pământul m-a privit cu ochii lui bătrâni şi plini de mistere.
- Este secret, draga mea. Un secret al lor, al norilor. Eu îl ştiu, dar nu pot să ţi-l spun. Norii s-ar supăra pe mine şi vor pleca cu tot cu bogăţia şi frumuseţea lor. Dar mai este cineva care ar putea să te lămurească. Chiar norii. Doar ei ştiu răspunsul la întrebare şi doar ei decid dacă trebuie să ţi-l spună.
Mi-am îndreptat privirea, întrebătoare, spre cer. Norii mă priveau cu ochii umezi şi trişti. Se uitau la pământ şi la case şi la oameni... Şi-au ridicat genele fumurii, încărcate de lacrimi. Mă priveau duios, liniştiţi, dar trişti. Norii... plângeau. Am întrebat cu sfială şi emoţie:
De ce sunteţi trişti? De ce uneori plângeţi şi suspinaţi cu vuiet de vânt printre copaci?
Au oftat uşor şi mi-au spus... că...Mi-au spus... că le este dor.
Am rămas uluită. Nu mă aşteptam la un asemenea răspuns. Dor? De cine? Norilor să le fie dor? Norii să plângă de dor? Norii să ofteze? Nu! Nu se poate!
După un moment de tăcere, care a durat mult...mult de tot...am aflat răspunsul.
Norilor le este dor de păsările călătoare, care tocmai au plecat; de cântecele lor, întrecerile lor de zbor şi cântec pe care le organizau în înaltul cerului, printe ei. Le simt lipsa şi dorul în văzduhul rece. Le voiau înapoi.
Le este dor de oamenii care veneau vara veseli la pădure, cântând sau fluierând doine şi cantece de voie bună care ajungeau, în rotocoale de ecou, până la ei; de copiii care alergau fericiţi prin iarba deasă după fluturi, după puf de păpădie, după ...
De soarele care dădea strălucire tuturor lucrurilor şi care îşi trimitea razele jucăuşe printre stropii lor şi ţeseau minuni de curcubeie.
- Nu se poate, am strigat. Pentru asta nu trebuie să fiţi trişti. Dar vara se va întoarce la anul, păsările vor veni din nou la primăvară. Pădurea va înverzi şi ea... şi viaţa o va lua de la capăt. Nu trebuie să fiţi trişti! Noi vă iubim şi pe voi. Mai bine plângeţi de bucurie pentru o toamnă bogată şi lungă, bucuraţi-vă de copiii ce aleargă veseli prin ploaia de aur a frunzelor, faceţi cale liberă printre voi cârdurilor de păsări pentru a pleca acolo unde le este cald ca să se poată întoarce, să vă bucure din nou, la primăvară.
Norii au zâmbit timid:
- Dacă spui tu... Şi parcă chipul lor s-a mai luminat puţin. Şi albastrul închis spre negru al obrajilor s-a transformat dintr-o dată în culoarea dumnezeiască a albastrului de Voroneţ...
M-am întrebat odată de ce plâng norii. Ciudată întrebare. Am întrebat peste tot. Cine să-mi răspundă? Poate Toamna, poate Vântul, poate Pământul !
Nu. Mi-au răspus chiar ei, Norii, toamna trecută. Plăng pentru că... uneori... le este DOR.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu