Am fost un fir de praf purtat de briza caldă a verii. Am poposit timid pe valuri înspumate și am privit lumea de pe un colț de stea. Am învățat să zbor mână în mână cu timpul și să alerg alături de nisipul fin ce se scurge prin clepsidra Vieții.
Se obișnuise să își ducă zilele în colivia ei aurită... toate la fel, parcă trase la indigo... toate sub aceeași bucățică de cer albastru.
Cu speranțe multe îndesate într-un buzunar neîncăpător, cu sufletul împachetat într-o valiză colorată pe care praful își odihnește acum particulele, cu gândurile ascunse într-un colț de inimă, ferit de orice privire sau atingere. Aripile, țesute cândva din flori și vise, s-au ofilit și au căzut pe podeaua rece, ca frunzele de toamnă care valsează prin văzduh.
Ce simplu e să fii fericit când priveşti lumea cu ochii închişi!
Ce simplu să vorbeşti fără cuvinte, fără să comunici nimic!
Ce simplu să închizi uşa fără să priveşti înapoi atunci când norii se adună deasupra!
Habar nu ai ce se ascunde în spatele tăcerii mele aşa cum nu şti ce se ascunde în spatele cuvintelor ce le rostesc.
Habar nu ai de gândurile ce zboară în noapte sau de cele ce strălucesc sub soare.
Ce culoare au visele mele? În ce ritm îmi bate inima? Câte ploi am ascunse în suflet? Câte cioburi am înfipte în inimă? Ce gust au lacrimile ce se aştern acum pe hârtie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu