" de as avea putere "

"Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el mai degrabă s-ar putea aşeza acolo, din când în când. Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: „N-a făcut nimic bun în viaţa lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea”. M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului." Fărâme de suflet vrea sa fie locul meu de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.

De ce nu vrem să fim liberi?

Observ în tot mai multe situaţii lipsa oamenilor de a-şi asuma responsabilitatea pentru faptele sau pentru părerile lor. Uneori, din păcate, fac şi eu acelaşi lucru şi chiar dacă de cele mai multe ori motivez asta prin dorinţa mea de a fi diplomată, îmi dau seama că pe undeva e şi gândul la consecinţele pe care le atrage curajul de a spune verde-n faţă lucruri care deranjează.

Aşa am ajuns să mă întreb de ce ne este teamă să ne asumăm opiniile, faptele? De ce ne comportăm ca şi cum nu suntem fiinţe libere, unice, cu idei şi mod de a reacţiona proprii? De ce ne batem joc de libertatea pe care o avem şi pentru care oameni au plătit cu viaţa?

Cred că unii sunt nepăsători... alţii sunt laşi din fire... iar alţii sunt scârbiţi de felul cum evoluează lucrurile în zilele în care trăim. În ultima categorie mă identific şi pe mine, în unele situaţii, pentru că atunci când munca şi calităţile personale nu mai contează iar politicul ne bombardează din toate direcţiile ajungi să îţi pui de multe ori întrebarea: "ce rost are?"

Ce rost are să spun eu atunci când alţii, în măsură să o facă, tac? Ce rost are să o fac pe eroina, să risc, dacă nimeni nu mă susţine şi dacă rezultatul va fi zero? De ce să fiu eu cea care să spună ce gândesc toţi?

Poate doar faptul că nu trebuie să ne plecăm privirea sau capul în faţa nimănui, poate doar sentimentul că am făcut ceea ce trebuie, ceea ce era corect, să ne mai motiveze să spunem ce gândim!!!

Ce bine că eşti!

Ştiu: oamenii sunt foarte diferiţi, fiecare percepe viaţa în felul său dar sunt şi lucruri care, cred eu, sunt la fel pentru foarte mulţi dintre noi.

Mă gândeam că nimic nu îţi dă mai multă putere şi încredere în tine ca dragostea. Siguranţa că omul pe care îl iubeşti mai mult decât pe tine, te iubeşte la rândul lui te face să simţi că nimic nu e imposibil. Chiar şi atunci când totul pare pierdut, când negativismul te încolţeşte şi te invadează, încurajarile omului atât de drag sau măcar simpla prezenţă, o îmbrăţişare, un alint, schimbă complet situaţia.

În lumea nebună în care am apărut şi trebuie să supravieţuiesc, am oaza mea de linişte, frumuseţe, iubire, tandreţe şi înţelegere în care mă simt cel mai în siguranţa, în care nimeni şi nimic nu îmi poate face rău, în care nimic nu e imposibil, în care eu sunt cea mai importanta din lume.

Spuneam exact acum un an de zile, când am început să scriu pe blogul asta despre oamenii care devin ca un drog pentru noi. Drogul meu de atunci, pe care il cautam şi pe care mi-l doream atât de mult e astazi oaza mea cu TOT. Ce bine că eşti!